…Dar ne-am luat cu vorba despre „cărarea prin lanul de grâu” și a venit iarna. Alergați la fereastră să vedeți primii fulgi de zăpadă; ninge ca în basme! Copiii coboară săniuțele din poduri, iar tot satul se umple de larma lor. Derdelușul este plin de convoiul de sănii ce aleargă la vale, acompaniat de lătratul și hămăitul câinilor din ogrăzi. Unii dintre ei, rupând lanțul și țâșnind în drum, se iau după lioata de copii care strigă și țipă de bucurie, iar alții au uitat de foame și de osul plin de grăsime și măduvă dulce de la stăpânul casei, privind uimiți la hărmălaia de pe drum.

Așezați pe burtă, unul peste altul, copiii conduc cu „măiestrie” convoiul ce alunecă la vale ca un șarpe uriaș, răsturnându-se în șanțuri sau izbindu-se de garduri. Le sar căciulile de pe cap direct în grădinile sătenilor, dar ei râd cât îi ține gura, cu obrajii îmbujorați de ger. Nu iau seama că sunt uzi leoarcă, deși soarele apusese de mult și se făcuse un întuneric ca tăciunii din soba bunicilor. Aceștia cu greu ne aduceau în casă să punem la uscat, pe cuptor, ghetele și „colțunii” — ciorapii de lână împletiți cu dragoste de bunica „mamaia”.

Chicotind pe cuptor, desculți și pe jumătate dezbrăcați, doar în izmănuțele albe ca zăpada, povesteam isprăvile de la săniuș. Așteptam cuminți ca bunica să răstoarne din ceaunul cumpărat de la căldărari mămăliguța fierbinte. O punea pe fundul de lemn de cireș, rotund ca soarele, în care era bătut un cui de care era înfășurată o ață. Cu ea, bunica „tăia mămăliga” în semnul crucii, amintindu-ne că trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și că nimic în viață nu putem face fără ajutorul Bunului Dumnezeu.

După ce ne umpleam burțile cu „urs cu brânză” (brânză învelită în mămăligă fierbinte), cădeam rând pe rând, toropiți de Moș Ene, plecând în lumea viselor unde părea că zburăm ca păsările cerului. Dimineața, în zori, o luam de la capăt…