Țineți minte de când n-a mai fost așa o iarnă la noi în țară, la noi în sat, la noi la români? Aveați atunci mulți dintre voi, dintre noi, 3-4-5 ani, adică 70, 80 sau 90 de acum. Parc-aș vedea ca printr-un val peste ani, mulți la număr, aproape 70, cum zăpada ajungea până la streașina casei părintești. Pentru a ajunge la animăluțele din grajduri ca să le dăm apă și șișcă — o amestecătură grasă și bună făcută la mașina de tăiat porumb din cocenii adunați cu multă trudă de pe câmp toamna, amestecată cu mălai dulce — trebuia să facem tunel pe sub zăpadă. Alt tunel era nevoie pentru a ajunge la fântână, ca să scoatem din adâncuri apa rece, cristalină, dătătoare de viață și putere de viață.

Copilul din mine privea prin ochii albaștri-verzi spectacolul minunat al iernii cu tot alaiul ei. Imediat ce mă trezeam în zori, alergam la geam să văd imensul alb de pe case, de pe drumuri, de pe garduri, din pomi, din curți și grădini, trăgând în nări aerul tare al dimineții și umplând plămânii cu o nouă zi primită în dar de la dătătorul vieții, Bunul și Milostivul Dumnezeu.

Așa se face că într-o zi de iarnă, dis-de-dimineață, pe când locuiam la bunici, bunicii Vasile și Elena, ieșind în ogradă încă picotind de somn, îl văd pe bunicul Vasile Lupu (nu domnitorul Moldovei) tăind lemne de foc pentru sobele din casă și pentru bucătăria bunicii Elena. Ea avea un mare dar, acela de a face bunătăți de tot felul, care mai de care mai gustoase și dulci ca mierea.

Și îl rog, zicând: — Bunicule, te rog, fă-mi și mie o sanie! Toți au o sanie și se bucură din zori până în noapte de derdelușul din marginea satului!

Bunicul s-a oprit din tăiat lemne, m-a privit cu ochii lui atât de blânzi, albaștri, m-a mângâiat pe cap, i-a dat o lacrimă și a început să cioplească cu toporul două bucăți de lemn care aveau să fie tălpile săniuței. Apoi a acoperit-o cu trei scăndurele, bătute în cuie. Dar, la prima mea ieșire pe uliță, când m-am urcat pe ea, s-a sfărâmat și am rămas neputincios în zăpadă.

Bunicul, văzându-mă, a zâmbit și m-a încurajat să nu mă necăjesc, că voi primi o mare bucurie dacă voi avea răbdare… o sanie adevărată.

Și așa a fost, dragii mei, sania minune… De unde credeți că a venit? De la București, capitala țării noastre, adusă de cel mai iubit unchi — nenea Mircea, cunoscut în București ca fiind cel mai mare meșter constructor, plecat pe șantier de la vârsta de 14 ani.